summit-ue-sua
Ce urmărește Putin?

Este îmbucurător faptul că „patrioții” nu l-au înfierat imediat pe Putin pentru că nu a reușit să pună pe fugă toate trupele ucrainene din Donbass, în ianuarie și februarie, sau pentru consultările pe care le-a avut Moscova cu Merkel și Hollande.

Chiar și așa, încă își doresc nerăbdători o victorie. Cei mai radicali sunt convinși că Putin va „ceda Novorossia” în acest fel. Moderații se tem că, imediat ce armistițiul următor va fi semnat (dacă se va întâmpla asta), din nevoia de a regrupa și reaproviziona forțele armate ale Novorossiei (ceea ce s-ar fi putut face fără retragerea din operațiunile militare), se va împăca cu noile circumstanțe de pe plan internațional și se va pregăti pentru noi confruntări pe plan diplomatic.

De fapt, în ciuda atenției exagerate pe care o acordă diletanții în chestiuni politice și/sau militare (talleyranzii și bonaparții Internetului) situației din Donbass și Ucraina, în general, aceasta nu reprezintă decât un element neînsemnat pe frontul global: rezultatul războiul este decis nu la aeroportul Donetsk sau pe dealurile din împrejurimile Debaltsevo, ci în birourile din Piața Staraya și din Piața Smolenskaya, în birourile din Paris, Bruxelles și Berlin. Deoarece intervențiile militare nu reprezintă decât una dintre multiplele aspecte ale confruntărilor politice.

Ele constituie aspectul cel mai dur și o măsură supremă, care implică riscuri majore, dar problemele nu își au sursa în război și nu se termină cu războiul. Războiul constituie doar un pas intermediar, însemnând imposibilitatea de a recurge la compromis. Scopul acestuia este de a crea noi condiții care să facă posibil compromisul sau de a demonstra că nu mai este necesar compromisul, odată cu dispariția unuia dintre adversari. Când vine vremea compromisului, când lupta s-a încheiat, iar trupele se întorc în cazărmi și generalii încep să-și scrie memoriile și să se pregătească pentru următorul război, atunci rezultatul real al confruntării este decis de politicienii și diplomații aflați la masa negocierilor.

Deciziile politice nu sunt întotdeauna înțelese de membrii convenționali ai armatei. De exemplu, în timpul războiului austro-prusac din 1866, cancelarul prusac Otto von Bismarck (ulterior prim cancelar al Imperiului German), a ignorat insistențele din partea regelui Wilhelm I (viitorul împărat german) și ale generalilor prusaci de a ocupa Viena, iar atitudinea sa a fost pe deplin justificată. În acest mod, a grăbit încheierea păcii în condițiile dorite de Prusia și a determinat Austro-Ungaria să devină, definitiv (de fapt, până la dezmembrarea ei în 1918), un partener subordonat Prusiei și, ulterior, Imperiului German.

Pentru a înțelege cum, când și în ce condiții pot lua sfârșit acțiunile militare, trebuie să știm ce vor politicienii și cum văd aceștia condițiile în care poate avea loc compromisul în epoca postbelică. Atunci va deveni clar de ce o acțiunile militare s-au transformat într-un război civil de intensitate scăzută, cu încheierea, din când în când, a unor armistiții, nu numai în Ucraina, dar și în Siria.

Evident, viziunile politicienilor de la Kiev nu au nicio însemnătate pentru noi, având în vedere că aceștia nu decid nimic. Nu mai este un secret faptul că Ucraina este guvernată de puteri din exterior. Nu are importanță dacă miniștrii cabinetului sunt estonieni sau georgieni; ei sunt, în același timp, americani. Ar fi, de asemenea, o mare greșeală să credem că trebuie să ne intereseze modul cum văd viitorul liderii Republicilor Populare Donetsk (DPR) și Lugansk (LNR). Republicile există numai datorită sprijinului Rusiei, și câtă vreme Rusia le sprijină, interesele Rusiei trebuie protejate, chiar în fața unor decizii și inițiative independente. Este prea riscant să se permită lui [Alexander] Zakharchenko, lui [Igor] Plotnitzky sau oricui altcuiva în poziție similară să ia decizii independente.

Nu ne interesează nici poziția Uniunii Europene. Situația a depins, într-o mare măsură, de UE până în vara anului trecut, când războiul ar fi putut fi împiedicat sau oprit, de la bun început. Era nevoie de o poziție antirăzboi fermă, asumată din partea UE. Ar fi putut zădărnici inițiativele SUA orientate către declanșarea războiului, ceea ce ar fi transformat UE într-un important actor geopolitic independent. UE a ratat această ocazie și, în schimb, s-a purtat ca un vasal devotat Statelor Unite.

Drept consecință, Europa se află la un pas de iscarea unor tulburări teribile pe plan intern. În următorii ani, sunt toate șansele ca UE să aibă aceeași soartă ca a Ucrainei, doar că, în acest caz, cu izbucnirea unor tensiuni mai mari, cu mai multă vărsare de sânge și mai puține șanse ca în viitorul apropiat să se calmeze apele – cu alte cuvinte, ca să apară cineva care să stabilizeze situația.

În fond, astăzi UE poate alege dacă să rămână o unealtă a Statelor Unite sau să-și îmbunătățească relațiile cu Rusia. În funcție de alegerea pe care o va face, Europa poate scăpa cu o mică sperietură, cum ar fi ruperea unor părți de la periferia sa și posibila fragmentare a unor țări, sau s-ar putea prăbuși cu totul. Judecând după refuzul elitelor europene de a se disocia fățiș de Statele Unite, colapsul este aproape inevitabil.

Ceea ce trebuie să ne intereseze sunt viziunile celor doi actori principali care decid configurația frontului geopolitic și care, de fapt, luptă pentru obținerea victoriei în noul tip de război al vremurilor noastre – al Treilea Razboi Mondial bazat pe rețea. Acești actori sunt Statele Unite și Rusia.

Poziția Statelor Unite este clară. În a doua jumătate a anilor ’90, Washingtonul a ratat singura șansă pe care o avea de a reforma economia din starea în care o adusese Războiul Rece, fără a întâmpina obstacole și, astfel, de a evita criza care se apropia, preferând un sistem bazat pe creșterea limitată de caracterul finit al planetei și al resurselor sale, inclusiv cele umane, principiu care intră în conflict cu necesitatea de a printa dolari la nesfârșit.

Ulterior, Statele Unite au putut prelungi „chinurile morții” sistemului numai prin jefuirea restului lumii. A început prin a spolia țările Lumii a Treia. După aceea, a urmărit să slăbească puterea potențialilor competitori. Apoi să-și formeze noi aliați și chiar prieteni la cataramă. Un astfel de jaf putea continua numai atâta vreme cât Statele Unite rămânea hegemonul indisputabil al lumii.

Astfel că, atunci când Rusia și-a afirmat dreptul de a lua decizii politice independente – de importanță nu globală, ci regională -, a devenit inevitabil conflictul cu Statele Unite. Acest conflict nu se poate încheia cu o pace bazată pe compromis.

Pentru Statele Unite, un compromis cu Rusia ar însemna renunțarea voluntară la hegemonie, ceea ce ar duce rapid la un colaps sistematic – nu numai la o criză politică și economică, dar și la paralizarea instituțiilor statului și la incapacitatea guvernului de a funcționa. Cu alte cuvinte, la dezintegrarea inevitabilă a acestuia.

Dar dacă Statele Unite vor câștiga, atunci Rusia va fi cea expusă unui colaps sistematic. După o anumite manifestări de „revoltă”, clasele dominante ale Rusiei vor fi pedepsite cu lichidarea activelor, cu confiscarea, precum și cu închisoarea. Statul va fi fragmentat, teritorii importante vor fi anexate, iar forța militară a țării va fi distrusă.

Așadar, războiul va dura până când va câștiga una dintre tabere. Orice acord interimar trebuie văzut doar ca un armistițiu temporar – care oferă un răgaz necesar pentru regruparea forțelor armate, pentru mobilizarea de noi resurse și pentru găsirea (sau, mai bine zis, acapararea) de aliați suplimentari.

Pentru a ne completa imaginea cu privire la situație, avem nevoie să știm doar poziția Rusiei. Este esențial să înțelegem ce urmăresc să obțină liderii Rusiei, în special președintele, Vladimir Putin. Vorbim despre rolul-cheie pe care îl îndeplinește Putin în organizarea puterii în Rusia. Acest sistem nu este autoritar, așa cum afirmă mulți, ci, mai degrabă, fundamentat pe autoritate – ceea ce înseamnă că nu se bazează pe consolidarea legislativă a autocrației, ci pe autoritatea persoanei care a creat sistemul și care, ca șef al lui, îl face să funcționeze eficient.

În timpul celor 15 ani cât s-a aflat la putere, în ciuda situației delicate de pe plan intern și extern, Putin a încercat să maximizeze rolul guvernului, al adunării legislative și chiar al autorităților locale. Aceștia sunt pași cu totul firești care ar fi trebuit să asigure eficiența, stabilitatea și continuitatea sistemului. Având în vedere că niciun politician nu poate rămâne la nesfârșit la putere, continuitatea politică, indiferent de cine preia puterea, este factorul principal prin care se menține un sistem stabil.

Din păcate, nu s-a ajuns la o guvernare autonomă, care să funcționeze, adică, fără supravegherea atentă din partea președintelui. Putin rămâne figura-cheie a sistemului, întrucât oamenii își pun încrederea în el. Au mult mai puțină încredere în sistemul reprezentat de autoritățile publice și de agenții individuale.

Astfel, opiniile și planurile politice ale lui Putin deven factorul decisiv în sfere precum politica externă a Rusiei. Dacă expresia „fără Putin, nu există Rusia” este o exagerare, atunci expresia „ceea ce vrea Putin, vrea și Rusia” reflectă cât se poate de precis situația, în opinia mea.

În primul rând, să reținem că omul care timp de 15 ani a condus cu atenție Rusia către propriul ei reviriment, a făcut acest lucru în condițiile în care SUA deținea hegemoniea în politica mondială, la aceasta adăugându-se oportunitățile semnificative ale Washingtonului care îi permiteau să influențeze politica internă a Rusiei. A trebuit să înțeleagă natura luptei și să-și cunoască adversarul. Altminteri, nu ar fi rămas la putere atât de mult timp.

Conflictul cu Statele Unite în care Rusia și-a permis să intre nu a crescut în intensitate și, până la un anumit punct, a trecut neobservat. De exemplu, Rusia nu a reacționat deloc la prima încercare de declanșare a unei revoluții colorate în Ucraina în perioada 2000-2002 (cazul Gongadze, scandalul casetelor și protestele împotriva președintelui Kucima).

Rusia și-a manifestat opoziția, dar nu a inițiat activ operațiuni împotriva loviturilor de stat care au avut loc între noiembrie 2003 și ianuarie 2004 în Georgia și din noiembrie 2004 în ianuarie 2005, în Ucraina. În 2008, în Oseția și Abhazia, Rusia și-a folosit trupele împotriva Georgiei, o aliată a Statelor Unite. În 2012, în Siria, flota rusă și-a arătat disponibilitatea de a se confrunta cu Statele Unite și cu aliații din NATO ai acestora.

În 2013, Rusia a început să aplice măsuri economice împotriva regimului lui [Victor] Ianukovici, ceea ce l-a făcut pe acesta să realizeze pericolul semnării unui acord de asociere [cu UE].

Moscova nu a putut salva Ucraina de lovitura de stat din cauza josniciei, lașității și stupidității liderilor Ucrainei – fiind vorba nu numai de Ianukovici, ci de toți, fără excepție. După lovitura de stat armată de la Kiev, din februarie 2014, Rusia a intrat în conflict deschis cu Washingtonul. Înainte de această dată, conflictele mai erau întrerupte de perioade de îmbunătățire a relațiilor, dar, la începutul anului 2014, relațiile dintre Rusia și Statele Unite s-au deteriorat rapid și au ajuns aproape imediat în punctul în care, în epoca prenucleară, s-ar fi declarat automat război.

Astfel, la un moment dat, Putin s-a angajat într-un tip de confruntare cu Statele Unite de o intensitate pe care Rusia și-o putea permite. Dacă Rusia nu își reduce acum gradul de reacție în această confruntare, înseamnă că Putin consideră că, în războiul sancțiunilor, al nervilor, în războiul informațional, în războiul civil din Ucraina și în războiul economic, Rusia poate câștiga.

Aceasta este prima concluzie importantă cu privire la ceea ce vrea și la ceea ce așteaptă Putin. El se așteaptă să câștige. Și, presupunând că va avea o abordare prudentă și că se va strădui să anticipeze surprizele, putem fi siguri că, de vreme ce a fost luată decizia de a nu da înapoi sub presiunea exercitată de Statele Unite, ci de a reacționa, atunci liderii Rusiei au garanția dublă, dacă nu triplă, a unei victorii.

Aș dori să subliniez că decizia de a intra într-un conflict cu Washingtonul nu a fost luată în 2014, nici în 2013. Războiul început pe 8 august 2008 a constituit o provocare pe care Statele Unite nu a putut să o lăse nesancționată. După aceasta, fiecare etapă care a condus ulterior la intensificarea conflictului nu a făcut decât să ridice mizele. Din 2008 până în 2010, capacitățile Statelor Unite – nu doar cele militare sau economice, ci puterea ei generală – au scăzut, în timp ce cele ale Rusiei s-au îmbunătățit în mod semnificativ. Prin urmare, scopul principal a fost creșterea mizelor mai degrabă în mod lent decât brusc. Cu alte cuvinte, o confruntare directă, în care toate aparențele sunt înlăturate și toată lumea înțelege că se desfășoară un război în toată regula, a trebuit să fie amânată cât mai mult posibil. Dar ar fi fost chiar mai bine să fie evitată cu totul.

Odată cu trecerea fiecărui an, Statele Unite au devenit mai slabe, în timp ce puterea Rusiei a sporit. Acest proces a fost firesc și imposibil de împiedicat și am fi putut prevedea, cu un grad ridicat de certitudine, că, până în 2020-2025, fără declanșarea niciunei confruntări, epoca hegemoniei americane s-ar fi încheiat, iar în acest caz, cel mai bun sfat care i s-ar putea da Statelor Unite ar fi să se gândească nu la cum să conducă lumea, ci la modul cum ar putea împiedica un colaps vertiginos pe plan intern.

A doua intenție a lui Putin este clară: de a menține pacea, sau o pace aparentă, cât mai mult cu putință. Pacea este avantajoasă pentru Rusia deoarece, în condiții de pace, fără să fie necesare cheltuieli enorme, obține același rezultat pe plan politic, dar în condiții geopolitice mult mai bune. Acesta este motivul pentru Rusia urmărește să mențină îngropată securea războiului. Așa cum „junta” de la Kiev s-ar prăbuși în condițiile în care ar fi pace la Donbass, la fel, în condiții de pace în lume, complexul militar-industrial și sistemul financiar global creat de Statele Unite sunt sortite desființării. În acest mod, acțiunile Rusiei pot fi, pe bună dreptate, rezumate în aforismul lui Sun Tzu: „Cea mai mare victorie este cea care nu necesită luptă.”

Este clar că Washingtonul nu este condus de idioți, indiferent ce se spune în talk-show-urile din Rusia sau ce se scrie pe bloguri. Statele Unite înțeleg foarte bine situația în care se află. Mai mult decât atât, știu și faptul că Rusia nu are nicio intenție de a le distruge și că este realmente dispusă să coopereze cu SUA, ca partener egal. Cu toate acestea, din cauza situației politice și socio-economice din Statele Unite, o astfel de cooperare nu convine SUA. Este posibilă producerea unui colaps economic și izbucnirea unor revolte sociale înainte ca Washingtonul (chiar cu sprijinul Moscovei și a Beijingului) să aibă timp să implementeze reformele necesare, mai ales dacă ne gândim că UE va trebui să introducă reforme în aceeași perioadă. În plus, elita politică care s-a aflat la putere în Statele Unite în ultimii 25 de ani s-a obișnuit cu statutul ei de „proprietară” ai lumii. Pur și simplu, ei nu înțeleg cum îi poate contesta cineva.

Pentru elita care deține puterea în Statele Unite (nu atât clasa întreprinzătorilor, cât birocrația guvernamentală), este intolerabil faptul ca, dintr-o țară care decide soarta popoarelor inferioare ei, să devină o țară care negociază cu acestea de la egal la egal. Ar echivala, probabil, cu faptul a-i fi oferit lui Gladstone sau Disraeli postul de prim-ministru al Regatului Zulu sub Cetshwayo kaMpande. Prin urmare, spre deosebire de Rusia, care are nevoie de pace pentru a se dezvolta, Statele Unite consideră că războiul este vital.

În principiu, orice război constituie o luptă pentru resurse. În mod obișnuit, câștigătorul este cel care deține mai multe resurse, care poate mobiliza, în timp util, mai multe trupe și poate construi mai multe tancuri, nave și avioane. Chiar și așa, uneori cei care nu au avantaje strategice pot întoarce situația în favoarea lor, obținând o victorie tactică pe câmpul de luptă. Exemple în acest sens sunt războaiele purtate de Alexandru cel Mare și de Frederick cel Mare, precum și campania lui Hitler din 1939-1940.

Puterile nucleare nu se pot confrunta direct. Prin urmare, resursele de care dispun au o importanță crucială. Tocmai de aceea, de-a lungul anului trecut, Rusia și Statele Unite s-au aflat într-o competiție disperată pentru atragerea de aliați. Rusia a câștigat această competiție. Statele Unite pot considera că doar UE, Canada, Australia și Japonia îi sunt aliați (și nu întotdeauna fără condiții din partea acestora), dar Rusia a reușit să câștige sprijin din partea BRICS, să obțină susținere serioasă în America Latină și a început să contracareze influența Statelor Unite în Asia și în Africa de Nord.

Desigur, nu este un fapt foarte evident, dar, dacă luăm în considerare rezultatele voturilor din cadrul ONU, presupunând că lipsa susținerii oficiale din partea unor state pentru SUA înseamnă disidență și, implicit, susținere față de Rusia, reiese că țările aliate Rusiei controlează împreună aproximativ 60% din PIB-ul mondial, au mai mult de două treimi din populația lumii și acoperă mai mult de trei sferturi din suprafața acesteia. Prin urmare, Rusia a reușit să mobilizeze mai multe resurse.

În acest caz, Statele Unite au trebuit să recurgă la două măsuri tactice.

Prima părea să dea rezultate promițătoare și a fost aplicată de SUA încă din primele zile ale crizei din Ucraina.

A fost o încercare de a forța Rusia să aleagă între o situație proastă și una chiar mai rea. Rusia trebuia să fie obligată să accepte un stat nazist la frontierele ei și, ca urmare, pierderea semnificativă a autorității pe plan internațional și a încrederii și susținerii din partea aliaților ei și, după o scurtă perioadă, urma să devină vulnerabilă în fața forțelor pro-SUA de pe plan intern și extern, fără să aibă nicio scăpare. Sau își putea trimite armata în Ucraina, spulberând „junta” înainte ca aceasta să se poată organiza și restabilind guvernul legitim al lui Ianukovici. Totuși, aceasta ar atras asupra Rusiei acuzația de agresiune împotriva unui stat independent și de suprimare a revoluției populare. Această situație ar fi produs un val puternic de dezaprobare din partea ucrainenilor și ar fi impus necesitatea ca Rusia să-și cheltuie, în mod constant, resurse militare, politice, economice și diplomatice semnificative pentru a menține un regim-marionetă la Kiev, având în vedere că niciun alt guvern nu ar fi fost posibil în aceste condiții.

Rusia a evitat această situație critică. Nu a avut loc o invazie directă. Donbassul este cel care duce o luptă de apărare împotriva Kievului. Americanii sunt cei care trebuie să aloce resurse limitate pentru a menține regimul-marionetă de la Kiev, ale cărui zile par numărate, în timp ce Rusia poate rămâne pe margine, făcând apel la pace.

Așa se face că acum Statele Unite au trecut la planul numarul doi. Este o strategie veche de când lumea. Dacă nu poate fi menținut controlul asupra unui teritoriu, care va fi cucerit de inamic, atunci aceasta trebuie adus într-o stare cât mai accentuată de ruină, astfel încât victoria inamicului să fie mai costisitoare decât înfrângerea, deoarece toate resursele acestuia vor fi folosite pentru reconstruirea teritoriului distrus. Prin urmare, Statele Unite au încetat să sprijine Ucraina și cu altceva în afară de discursuri politice, încurajând, în schimb, Kievul să extindă războiul civil în întreaga țară.

Teritoriul ucrainean trebuie să ardă, nu numai în Donetsk și Lugansk, dar și în Kiev și Lvov. Obiectivul este simplu: distrugerea infrastructurii sociale într-o asemenea măsură încât populația să ajungă la ananghie. Atunci populația Ucrainei va fi formată din milioane de oameni înfometați, disperați și înarmați până în dinți care se vor ucide unii pe ceilalți pentru hrană. Singura modalitate de a opri această baie de sânge va fi efectuarea de intervenții militare masive internaționale în Ucraina (miliția nu va putea face față singură situației) și injectarea puternică de fonduri pentru asigurarea hranei populației și pentru redresarea economiei până când Ucraina va putea să-și întrețină singură populația.

Este clar că toate aceste costuri vor cădea pe umerii Rusiei. Putin consideră, pe bună dreptate, că nu numai bugetul, dar și resursele publice, în general, inclusiv armata, ar fi, în acest caz, puse la bătaie și, posibil, insuficiente. Așadar, scopul său este de a nu lăsa Ucraina să ajungă în colaps total înainte ca miliția să poată readuce situația sub control. Este esențial să se reducă numărul de victime și distrugerile, să se redreseze, pe cât este posibil, economia și să se refacă infrastructura marilor orașe, astfel încât populația să supraviețuiască cumva, după care ucrainenii să le vină de hac huliganilor naziști.

În acest punct, un aliat al lui Putin pare a fi UE. Întrucât Statele Unite au încercat mereu să utilizeze resursele europene în conflictul lor cu Rusia, UE, care a fost deja slăbită, ajunge într-un punct în care resursele ei vor fi epuizate și este nevoită să-și rezolve problemele, lăsate mult timp să se agraveze.

Dacă Europa va avea la granița de est o Ucraină complet distrusă, din care milioane de oameni înarmați vor fugi nu numai în Rusia, dar și în UE, aducând cu ei îndeletniciri „agreabile” precum traficul de droguri, traficul de arme și terorismul, UE nu va supraviețui. Totuși, republicile populare din Novorossiya vor avea rolul de tampon pentru Rusia.

Europa nu poate înfrunta Statele Unite, dar se teme strașnic de o Ucraină distrusă. Prin urmare, pentru prima dată de la izbucnirea conflictului, Hollande și Merkel nu numai că încearcă să saboteze măsurile cerute de SUA (impunând sancțiuni, dar fără a întinde prea mult coarda), dar întreprind acțiuni independente limitate cu scopul de a ajunge la un compromis – poate că nu pacea, dar, cel puțin, un armistițiu în Ucraina.

În cazul în care Ucraina va „lua foc”, aceasta va arde rapid, iar dacă UE devine un partener nesigur al SUA, dispus, dacă nu să treacă în tabăra Rusiei, cel puțin, să adopte o poziție neutră, atunci Washingtonul, fidel propriei strategii, va fi obligat să „dea foc” Europei.

Este evident că izbucnirea unor serii de războaie civile și interstatale pe un continent înțesat cu tot felul de arme, unde trăiesc mai mult de jumătate de miliard de oameni, este o situație mult mai gravă decât un război civil în Ucraina. Atlanticul separă Statele Unite de Europa. Chiar și Marea Britanie ar putea spera să stea deoparte, dincolo de Canalul Mânecii. Dar Rusia și UE împart o frontieră foarte întinsă.

Nu este deloc în interesul Rusiei să izbucnească o conflagrație care să se întindă de la Atlantic până la Munții Carpați, când teritoriul de la Carpați până la Nipru este încă „în fierbere”. Prin urmare, un alt obiectiv lui Putin este să împiedice, pe cât posibil, cele mai negative efecte ale unei conflagrații în Ucraina și în Europa. Deoarece este imposibil să împiedice cu totul un astfel de rezultat (dacă Statele Unite vor să provoace incendiul, o vor face), este necesar să reușească să calmeze situația rapid pentru a salva ceea ce este mai valoros.

Astfel, pentru a proteja interesele legitime ale Rusiei, Putin consideră că pacea are o importanță vitală, pentru că numai prin pace va putea să-și împlinească acest scop, avantajele în acest caz fiind maxime, iar costurile, minime. Dar, întrucât pacea nu mai este posibilă, iar armistițiile devin mai mult formale și șubrede, Putin are nevoie ca războiul să se încheie cât mai repede posibil.

Dar țin să subliniez că, dacă în urmă cu un an s-ar fi putut ajunge la un compromis în cele mai favorabile condițiile pentru Occident (Rusia și-ar fi realizat totuși scopul, dar mai târziu – ceea ce ar fi fost o concesie minoră), acest lucru nu mai este acum posibil, iar situația se înrăutățește tot mai mult. Aparent, situația rămâne aceeași; pacea, în aproape orice condiții, este încă în avantajul Rusiei. Un singur lucru s-a schimbat, care este însă fundamental: opinia publică. Societatea rusă vrea victorie și răzbunare. După cum am arătat mai sus, puterea Rusiei mai degrabă se bazează pe autoritate decât să fie autoritară; De aceea opinia publică contează în Rusia, spre deosebire de situația din „democrațiile tradiționale”.

Putin își poate menține rolul de pilon al sistemului numai atâta vreme cât are susținerea majorității populației. Dacă pierde această susținere, întrucât elita politică nu a obținut o cotă de popularitate atât de mare ca în cazul lui Putin, sistemul își va pierde stabilitatea. Dar puterea își poate menține autoritatea numai atâta vreme cât acesta reușește să întruchipeze dorințele maselor. Astfel, anihilarea nazismului în Ucraina, chiar dacă este un demers diplomatic, trebuie să fie totală – numai în aceste condiții este posibil un compromis din partea Rusiei.

Cu alte cuvinte, indiferent de intențiile lui Putin și de interesele Rusiei, având în vedere echilibrul global al puterii, precum și prioritățile și capacitățile protagoniștilor, un război care ar fi trebuit să se încheie anul trecut între granițele Ucrainei, va afecta, aproape sigur, Europa. Putem doar bănui cine va fi mai eficient – americanii cu canistra lor de gaz sau rușii cu stingătorul lor de incendiu? Un lucru este însă cert: inițiativele în sensul păcii ale liderilor ruși vor fi limitate nu de intențiile lor, ci de capacitățile lor reale. Este inutil să opui rezistență fie dorințelor populației, fie cursului istoriei; dar, atunci când acestea coincid, singurul lucru pe care îl poate face un politician înțelept este de a înțelege dorințele populației și direcția în care merge istoria și să încerce să se adapteze acestora cu orice preț.

Ținând seama de circumstanțele descrise mai sus, este foarte puțin probabil ca cei care speră la înființarea unui stat independent Novorossiya să-și vadă împlinite aspirațiile. Având în vedere amploarea confruntărilor viitoare, a stabili care va fi soarta Ucrainei în întregul ei nu este extrem de complicat, dar, în același timp, prețul pe care îl va presupune aceasta nu va fi deloc mic.

Este firesc ca poporul rus să întrebe: dacă rușii, pe care i-am scăpat de naziști, trăiesc în Novorossiya, de ce trebuie să trăiască într-un stat separat? Dacă vor să trăiască într-un stat separat, de ce ar trebui ca Rusia să le reconstruiască orașele și fabricile? La aceste întrebări nu există decât un singur răspuns rezonabil: Novorossiya ar trebui să devină parte a Rusiei (mai ales fiindcă are suficienți luptători, deși clasa guvernantă nu este chiar demnă de încredere). Ei bine, dacă o parte a Ucrainei poate fi atașată Rusiei, de ce nu ar fi toată Ucraina? Mai ales că, după toate probabilitățile, în momentul în care această chestiune va face parte din agendă, Uniunea Europeană nu va mai fi [pentru Ucraina] o alternativă la Uniunea Eurasiatică.

În consecință, decizia reunificării cu Rusia va fi luată de o Ucraină federalizată unită, și nu de o anumită entitate nedefinită. Cred că este prematur să redesenăm harta politică. Cel mai probabil, până la sfârșitul anului, se va ajunge la un rezultat în conflictul din Ucraina. Dar, dacă Statele Unite reușesc să extindă conflictul în UE (și va încerca), soluționarea definitivă a disputelor teritoriale va dura, cel puțin, câțiva ani sau poate mai mult.

În orice caz, avem de câștigat din menținerea păcii. În condiții de pace, pe măsură ce resursele Rusiei sporesc, pe măsură ce câștigă de partea sa noi aliați (foști parteneri ai Statelor Unite) și Washingtonul devine tot mai marginalizat, procesul de restructurare teritorială va deveni mult mai simplu și, temporar, de o gravitate mai scăzută, în special pentru cei vizați de aceste schimbări.

Traducere: Irina Bazon
Sursa: ZeroHedge via ActiveNews

Anunțuri