const
Prima Constituție a României a fost adoptată la 29 iunie 1866 și publicată în Monitorul Oficial la 1 iulie/13 iulie același an. Constituția din 1866 a fost prima Constituție română elaborată fără concurs străin și fără aprobarea externă a Marilor Puteri, devenind primul act de manifestare – juridică – a independenței care va fi câștigată și declarată, de facto, abia 10 ani mai târziu, la 9 mai 1877.

Constituția din 1866 făcea abstracție de suzeranitatea otomană și garanția colectivă a celor 7 mari puteri – Germania, Marea Britanie, Austro-Ungaria, Franța, Imperiul Otoman, Italia și Rusia – și oferea, în același timp, cadrul pentru evoluția statului român pe baze moderne și democratice.

La baza Constituției din 1866 s-a aflat textul legii fundamentale a Belgiei din 1831, din motiv că Belgia era o țară de dimensiuni administrative comparabile cu ale României și se afla sub influența modelului juridic francez.

Prima Constituție a României a consfințit o serie de principii fundamentale care să stea la baza organizării statului român:

1. principiul suveranității naționale

2. principiul guvernământului reprezentativ

3. separația puterilor

4. monarhia ereditară

5. responsabilitatea ministerială

6. recunoașterea drepturilor omului și cetățeanului.

La 17 iunie 1866, Adunarea Constituantă, aleasă în aprilie 1866, a început dezbaterile asupra proiectului de Constituție. Sursa de inspirație a constituit-o Constituția belgiană din 1831, considerată în epocă drept cea mai liberală din Europa. Proiectul avea să fie modificat, iar la 29 iunie Adunarea Constituantă a adoptat noua Constituție în unanimitate. Constituția de la 1866 a fost adoptată prin acordul dintre Adunarea legiuitoare și principele Carol I, iar forma finală, promulgată la 1/13 iulie de către acesta, reprezenta un compromis între forțele politice interne. Astfel, spre exemplu, proiectul inițial prevedea dreptul de vot pentru toți românii peste 21 de ani, un Parlament unicameral, alegerea magistraților și inamovibilitatea lor, dar aceste dorințe liberal-radicale nu s-au mai regăsit în textul final.

Constituția de la 1866 a fost prima Constituție internă românească, promulgată de domnitor fără aprobarea puterilor garante și fără a ține seama de puterea suzerană — Imperiul Otoman. Anterior, legea fundamentală fusese Convenția de la Paris, din 1858, stabilită la Conferința de la Paris a Puterilor garante, din același an, care stabilea principiile de organizare internă și statutul internațional al Principatelor Române. Convenția de la Paris a rămas în vigoare până în 1864, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a prezentat ”Statutul dezvoltător al Convenției de la Paris”, în fapt o nouă Constituție a țării. Cu mai multe modificări, aduse în anii 1879, 1884, 1917, Constituția de la 1866 avea să rămână în vigoare până în 1923.

Publicată în ”Monitorul Oficial” nr. 142 din 1 iulie 1866, Constituția era structurată pe 8 titluri și 133 de articole. Conform Constituției, România este o monarhie constituțională și ereditară. Șeful statului era domnul, ale cărui prerogative erau foarte largi și care era învestit cu dreptul de veto absolut. Șeful statului exercita puterea legislativă împreună cu Reprezentanța națională, iar puterea executivă — împreună cu Consiliul de miniștri.

Titlul I consacra dreptul țării de a purta numele de România și afirma principiul unității statului național: ”Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România” (art. 1). Titlul al II-lea, ”Despre drepturile Românilor”, cuprindea 26 de articole prin care se garantau drepturile și libertățile cetățenești: libertatea individuală (art. 13), a presei (art. 24), a învățământului (art. 23), a întrunirilor (art. 26) și a ”consciinței” (art. 21), egalitatea în fața legii, desființarea privilegiilor, scutirilor și monopolurilor de clasă (art.12), inviolabilitatea domiciliului (art. 15), inviolabilitatea proprietății (art. 19), inviolabilitatea corespondenței (art. 25), dreptul la azil politic.

Titlul al III-lea reglementa organizarea statului, având la bază principiul separării puterilor în stat — legislativă (Parlamentul bicameral și domnitorul), executivă ( Consiliul de miniștri și domnitorul), judecătorească (exercitată de curți și tribunale, instanța cea mai înaltă fiind Curtea de Casație).”Toate puterile statului emană de la națiune care nu le poate exercita decât numai prin delegațiune și după principiile și regulile așezate în Constituția de față” se arăta în art. 13. Puterea legislativă se exercită colectiv de către domn și reprezentațiunea națională (Senat și Adunarea Deputaților). Nicio lege nu poate fi sancționată de domn decât după ce va fi discutată și votată liber de majoritatea ambelor adunări , se arăta în art. 32.

Adunarea Deputaților era aleasă pentru patru ani, iar Senatul — pentru opt ani. Printre prerogativele Adunării Deputaților se numărau dreptul de autoconducere, dreptul de răspuns la Mesajul tronului, dreptul de legiferare, dreptul de interpelare, votarea bugetului.

Constituția de la 1866 stabilea votul cenzitar. Pentru alegerea deputaților, corpul electoral era împărțit în 4 colegii, după avere și categorii sociale. Eligibilitatea în Adunarea Deputaților era condiționată de calitatea de român, de deplinătatea drepturilor civile și politice, de vârstă — minimum 25 de ani. Pentru alegerea senatorilor, se constituiau în fiecare județ câte două colegii electorale, care desemnau fiecare câte un reprezentant. Pentru a fi senator era necesar să ai minimum 40 de ani și un venit de 800 de galbeni.

Articolul 82 consacra principiul eredității, conform căruia puteau moșteni tronul numai descendenții pe linie masculină. ”Puterile constituționale ale domnului sunt ereditare, în linie coborâtore directă și legitimă a Măriei Sale Principelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură și cu exclusiunea perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor. Coborâtorii Măriei Sale vor fi crescuți în religiunea ortodoxa a răsăritului”, se arăta în acest articol.

Principalele atribuții ale domnului erau numirea și revocarea miniștrilor, sancționarea și promulgarea legilor, dreptul de amnistie în materie politică, numirea și confirmarea în toate funcțiile, conducerea armatei, conferirea gradelor militare, dreptul de a bate monedă, de a conferi decorații, dreptul de a se adresa camerelor reunite la deschiderea sesiunii parlamentare, dreptul de a declara război, de a încheia tratate și convenții. Principele se bucura, totodată, de două privilegii: irevocabilitate și inviolabilitate. Fiecare act al domnului trebuia contrasemnat de un ministru, miniștrii fiind direct responsabili pentru actele de guvernământ.

Titlul al V-lea, ”Despre puterea armată”, statua obligativitatea efectuării serviciului militar. Statul nu putea apela la serviciul unor trupe străine, și nici nu putea permite ocuparea teritoriului sau tranzitul de trupe decât în virtutea unei legi speciale.

Nicio modificare a Constituției nu se putea face fără a întruni consimțământul a cel puțin două treimi din membrii celor două Camere. Prin ”Dispozițiunile tranzitorii și suplimentare”, Constituția de la 1866 deschidea calea unor noi reforme. Se reafirma necesitatea unor legi speciale în domeniile descentralizării administrative, responsabilității ministeriale, regimului pensiilor, dezvoltării căilor de comunicație, exploatării minelor și pădurilor, organizării armatei și justiției militare.

Constituția de la 1866 a fost abrogată implicit la data de 28 martie 1923, când a intrat în vigoare Constituția din 1923.

Sursa: activenews.ro

Anunțuri